Oare am stat vreodata sa ne gandim serios la viata noastra?La cine suntem noi de fapt, in ciuda a ceea ce dam de inteles ca am fi?Cat ni s-a dat?Cat daruim?Pastram ascuns in adancul sufletelor noastre o realitate pe care nu o recunoastem neaparat, dar care inevitabil si-a facut loc undeva in noi, deci a devenit esenta ce ne formeaza ca si oameni.Am fost creati sa invatam cum sa devenim fiinte rationale.Si ferice de noi,majoritatea am inteles ca a fi om, conteaza mai mult decat orice altceva.Prin ratiune suntem castigati pentru ca de multe ori ea este cea care ne impinge la eliberarea de noi insine.Viata a devenit din ce in ce mai aglomerata.Daca stam sa ne gandim bine, nu mai exista deloc timp.Timp pentru familie, pentru casa, pentru prieteni, pentru biserica si multe altele.Adevaratele prioritati s-au pierdut printre amanunte si astfel,inconstient,am fost transformati.Nu a fost si nu va fi niciodata vina noastra.Nu exista obstacole destul de puternice care ne-ar putea impiedica sa vedem circumstante la tot pasul.Dar de ce sa ne oprim numai la ele?Am uitat oare sa iesim seara sa privim apusul soarelui, dimineata sa fim absorbiti de splendoarea unui nou rasarit mereu unic?Am uitat oare ce inseamna sa lasam la o parte ceea ce ne tine departe de altii?Am uitat sa iubim, sa intelegm, sa ascultam?Unde sunt momentele in care stateam in fata focului si ascultam povestile prietenilor nostrii?Cand a fost ultima oara cand le-am adresat un cuvant dulce si plin de dragoste parintilor nostrii?Pentru ce mai exista timp acum?Zilele trec, anii trec si in clipa in care vom constata ca nu am facut ceea ce trebuia intocmit mai demult, va fi deja prea tarziu.
Pe vremuri, oamenii isi cladeau singuri propriile lor conceptii si valori.Baza credintei lor era aflata in inimile lor, pironita cu trei pironi mari care odata au strapuns mainile nevinovate ale Mantuitorului...Salvator minunat, Om perfect, Dumnezeu atotputernic, strapuns pe o cruce de lemn.Cruce ce a marcat o schimbare.Schimbare ce a dus la un nou inceput.Un nou inceput cu totul diferit,considerat un simplu domeniu al normalitatii pe vremea aceea.Oamenii pastrau dragostea in suflet, o puneau inaintea orgoliului, a urii.Dragostea insemna aurul vietilor lor, indrumatorul ideal al unor trairi la fel de controversate ca si cele cu care noi ne confruntam in prezent.Oare ei nu aveau tot acelasi timp de care noi avem parte acum?Cum reuseau sa priveasca la cruce si in acelasi timp sa fie atenti la tot ce este in jurul lor?Vremurile nu s-au schimbat.Tehnologia a avansat.Moda s-a schimbat.Oamenii s-au schimbat...In rest,totul a ramas la fel.La fel de frumos cum a fost intotdeauna.Daca am indeparta doar pentru cateva clipe cortina intunecata ce pune o bariera intre inima de lemn si crucea de aur, am vedea ca adanc in noi inca pastram crucea de lemn si inima de aur.Noi, oamenii prezentului, tinem mult la ceea ce aratam in exterior.Enigmatici, actionam repede si nu dam importanta cuvenita fiecarui lucru...si asta se intampla tocmai pentru ca "nu avem destul timp".De ce nu ne oprim pentru o clipa sa ne analizam serios cursul de desfasurare al vietilor noastre?De ce sa nu incepem sa ne ascultam inima?
Daca I-am permite celui care a transformat crucea in lemn si inima in aur sa ne transforme si pe noi in persoane noi, cu timp suficient, cu rabdare indelungata, cu dragoste nelimitata am observa ca adevarata arta ce ne poate duce mai aproape de perfectiune este credinta nemarginita.Credinta ca poti face, atata timp cat vrei.Ca poti fi de folos, ca te poti implica.In mijlocul lumii aglomerate in care traim, nu uita ca existi si tu.
Asadar...ce fel de inimi avem?
