Nu de mult am decis ca ar fi bine sa fac ceva care sa ma cladeasca. Am stat si m-am gandit la scopul profund al cladirii launtrice, acel urcus care te inalta in cunoastere si te face sa te simti castigat...
Asadar, am ales sa vizionez un film. Putine filme bune in ziua de azi- e drept-, putine filme care se pot numi bune prin esenta, nu doar prin efecte speciale sau actori talentati.Istorie? Dragoste? Credinta? Statornicie? Quo vadis. Sau "Incotro, Doamne?". Recunosc ca principalul motiv pentru care am ales sa vizionez acest film a fost faptul ca am terminat de citit primul volum al cartii cu acelasi nume, iar timpul nu mi-a mai permis sa-l termin si pe al doilea in timp util. Suspansul in care am fost introdusa depasea oarecum nivelul de suportabilitate al inimii mele, asadar l-am pus. Si nu mi-a parut rau.
Sa vizionezi un film e ceva. Sa inveti dintr-un film poate ca e ceva mai mult. Ceea ce am sesizat in timp ce priveam a fost lupta dintre bine si rau, dintre lumina si intuneric, castigata in final de cugetul curat dat de credinta desavarsita. Au fost multe momente demne de a fi mentionate, dar eu ma voi opri la unul singur care m-a miscat adanc. Se facea ca in urma unei victorii obtinute, conducatorul roman Marcus Vinicius, a primit drept recunostinta ocazia de a se plimba intr-un car impodobit, tras de cativa cai, in fata marelui Cezar si in fata unei mase imense de oameni. Frapant mi s-a parut faptul ca in timp ce tanarul victorios isi primea ovatiile multimii si ale imparatului, fiind cuprins de onoare si mandrie, in spatele sau statea un om care ii tinea deasupra capului cununa de lauri, semnul desavarsit al gloriei sale. Ar fi o imagine destul de banala daca nu s-ar concretiza mai departe prin faptul ca persoana din spate, evident, avand un nivel social mult sub statutul comandantului, ii soptea in mod continuu la ureche: " Nu uita ca esti doar un om. Esti muritor."
S-ar fi gandit cineva vreodata ca intregul circuit al trairii umane ar putea fi elucidat in doar noua cuvinte? " Nu uita ca esti om. Esti muritor." Nu uita ca nu esti stapan pe viata ta si nu uita ca ceea ce ai facut, n-ai facut prin puterile tale. Nu uita ca gloria n-ai fi avut-o fara Divina Forta conducatoare, nu uita ca nu esti in masura sa decizi daca ceea ce ai azi, vei avea si maine. Prea des ne rezumam la a fi multumiti cu noi insine si prea des uitam ca suntem oameni. Fiinte atat de firave, fiinte atat de usor de dezamagit...Oare cat de mult putem cumpara prin fapte?
Ma intreb daca nemurirea ar putea veni ca premiu in urma a ceea ce facem aici. Si ma intreb daca merita. Daca merita sa fiu muritor. Daca merita sa fiu om... Poate ca e prea mult daca imi spun ca nimic, dar nimic, pe acest pamant n-ar putea echivala cu sansa de a fi trecatori. Doar asa,ne putem da seama ca nu am fost inzestrati cu implinirea faptelor mici sau mari spre slava nostra. Noi ne ducem,Isus ramane. Tata, Fiu si Duh NEMURITOR, ETERN,ACELASI.
Nu uita ca maine nu e o promisiune, ci o sansa. O sansa pentru a ne intoarce la Cel care ne iubeste asa cum suntem. La Cel care poate transforma firea noastra muritoare intr-una vesnica, nepieritoare.
Scumpilor, sa nu lasam sa apuna soarele peste ceea ce El a pus in noi. Sa nu trecem prin viata fara sa traim. Sa nu uitam ca toate au fost puse aici pentru noi si doar de noi depinde sensul pe care il atribuim vietilor noastre.
Sa nu uitam ca suntem oameni...ca suntem muritori.
Oare am stat vreodata sa ne gandim serios la viata noastra?La cine suntem noi de fapt, in ciuda a ceea ce dam de inteles ca am fi?Cat ni s-a dat?Cat daruim?Pastram ascuns in adancul sufletelor noastre o realitate pe care nu o recunoastem neaparat, dar care inevitabil si-a facut loc undeva in noi, deci a devenit esenta ce ne formeaza ca si oameni.Am fost creati sa invatam cum sa devenim fiinte rationale.Si ferice de noi,majoritatea am inteles ca a fi om, conteaza mai mult decat orice altceva.Prin ratiune suntem castigati pentru ca de multe ori ea este cea care ne impinge la eliberarea de noi insine.Viata a devenit din ce in ce mai aglomerata.Daca stam sa ne gandim bine, nu mai exista deloc timp.Timp pentru familie, pentru casa, pentru prieteni, pentru biserica si multe altele.Adevaratele prioritati s-au pierdut printre amanunte si astfel,inconstient,am fost transformati.Nu a fost si nu va fi niciodata vina noastra.Nu exista obstacole destul de puternice care ne-ar putea impiedica sa vedem circumstante la tot pasul.Dar de ce sa ne oprim numai la ele?Am uitat oare sa iesim seara sa privim apusul soarelui, dimineata sa fim absorbiti de splendoarea unui nou rasarit mereu unic?Am uitat oare ce inseamna sa lasam la o parte ceea ce ne tine departe de altii?Am uitat sa iubim, sa intelegm, sa ascultam?Unde sunt momentele in care stateam in fata focului si ascultam povestile prietenilor nostrii?Cand a fost ultima oara cand le-am adresat un cuvant dulce si plin de dragoste parintilor nostrii?Pentru ce mai exista timp acum?Zilele trec, anii trec si in clipa in care vom constata ca nu am facut ceea ce trebuia intocmit mai demult, va fi deja prea tarziu. 
